Blog

BLUELIGHT / Jurnal subiectiv  / Nimic nu se schimbă, totul se transformă !

Nimic nu se schimbă, totul se transformă !

După cum se știe, sunt o persoană matură cu ceva experiență la activ.  Experiență în câmpul muncii, evident, nu vă gândiți la prostii.

Experiență mea se întinde de-a lungul mai multor decenii, așa că am asistat  cu detașare la diferite curente și schimbări de mentalitate, acesta fiind doar un scurt episod de la începutul vieții mele de om al clasei muncitoare.

Am prins perioada comunistă când tovarășa ce făcea angajările în cadrul unui mare combinat din urbea mea era  o tanti ce în tinerețea ei obosită cochetase puțin cu șeful de cadre, dar și cu directorul- un tip scund, chelios, veșnic transpirat, cu buze unsuroase. Pe vremea aceea, nu aveai voie de fii imparțială, trebuia să mulțumești și partidul, dar și administrația! Iar directorii, cât erau ei de directori, nu aveau la îndemână parfumuri fine ( Acqua di Gio, Paco Rabanne…) să se dea peste transpirație, așa că Rexona sau apa de colonie din lăcrimioare nu acopereau total  mirosul de șobolan mort.  În final, respectiva reușise performanța de a se căsători fată cam bătrână și cam ofilită cu un stagiar sărac, căruia cei doi protectori îi promiseseră o carieră fulminantă în cadrul colectivului întreprinderii. Căci așa era pe vremuri, întreprinderea era o mare familie în cadrul căreia trăiam, munceam, mâncam, ne distram și făceam și sex, fiind tovarăși de muncă, dar și de viață! Cariera tânărului stagiar nu a mai fost să fie căci a venit revoluția, lumea s-a răsturnat cu fundul în sus iar el a rămas căsătorit, cu duduia ofilită, înăcrita peste poate de soarta crudă ce a pus capăt accesiunii lor sociale, făcând ce fac toți românii serioși, dezamăgiți de soartă, consoartă și viață: băutura-the final frontier!

În calitate de fată tânără la acea vreme, proaspăt picată de la facultate, la primul job serios cu carte de muncă, fără nici o idee de ce reprezintă programul de lucru și ordinea socială, aproape săptămânal eram chemată la personal și aspru dojenită pentru lipsă de respect față de program și sacrificiul colegilor care îl respectau.

E drept că la aceste chemări ale mele la personal, contribuia din plin și șefa mea directă, o domnișoară inginer-chimist înaltă, uscată și negricioasă ca o măslină, ce părea că locuiește în secție, căci la orice oră din zi și din noapte, o găseai acolo, indiferent că era schimbul 1, 2 sau 3,  cu aceleași haine ponosite și obosite în care se pare că și dormea, nu doar umbla. Și ea făcea parte din acele cadre de nădejde pe care se bazau cei de la partid că vor construi socialismul mult mai repede decât era prevăzut în planul cincinal. Toată lumea știa povestea ea și a ținut să mi-o povestească și mie încă din prima zi de muncă, despre cum a fost ea părăsită de iubit pentru una ca noi, muncitoare din secție, picată  la facultate dar care era probabil mai umană, mai caldă, mai veselă, mai pasională. Ce mai, a fost părăsită pentru o femeie vie, căci ea nu se putea numi vie ci mai degrabă mumie! Nu am să uit niciodată privirea caldă, când am fost repartizată în secția ei, o privire ce îngloba în ea întreaga era glaciară!

Pentru bună impresie, în prima zi de lucru mi-am pus pantofiorii mei albaștrii de Guban,  smulși cu greu după o încăierare la Romarta, pantofiori cu bot ascuțit, fundiță pe lateral și toc cui, blugii mei unici luați cu mari sacrificii din ultimele economii ale mamei, puloverul alb, imaculat, hand-made, cu șerpișori și decolteu tulburător ce se termina cu o fundiță, singurul pe care îl aveam în dotare, lucrat cu drag de o prietenă de-a mamei.

Cu excepția bărbaților din zonă, apariția mea nu a fost apreciată de nimeni și chiar din prima zi am fost dojenită că vin cu haine total inadecvate mediului de lucru. Se pare că tânăra mea șefă avea pretenție ca după uniforma purtat în liceu, și la locul de muncă să venim cu uniforma impusă de nefericirea ei, luând-o drept model: pantofi cu baretă comozi, să se odihnească talpa piciorului, ținută închisă,  rezistentă la mizerie, praf, neapărat neagră, gri șobolan sau maro, masca de nefericire și nemulțumire afișată ostentativ pe chip. În baracă mizerabilă în care mai erau și câțiva bărbați șefi, domnișoara mea inginer s-a încălzit pentru câteva momente, punând un pic de roșu în obraji peste pământiul cotidian,  simțindu-se stăpână pe situație, șefă din vârful părului ei lins, năclăit și decolorat până în vârful pantofilor, ceva mai prezentabili decât pantofii lui Charlie Chaplin.  Și acum, după atâția ani, când îmi amintesc de ea, gândul mă duce la Ana Pauker!

Primul meu contact cu clasa muncitoare și biruitoare mi-a lăsat un gust nasol, de acru, năclăit și transpirație, așa că, după câteva săptămâni, într-o dimineață, am hotărât să nu mai merg. Nici măcar nu m-am prezentat să-mi dau demisia ( termen profund burghez și neutilizat în acele vremuri !), pur și simplu am dat delete la acea experiență și am refuzat orice contact cu acei oamenii și lumea lor! Oamenii aceia se hrăneau cu ură, nefericire, bârfe, erau ciripitori până în măduva oaselor, dornici să ajute Securitatea, pândind greșelile colegilor, șoptind șefilor ce face unul, ce zice altul, să mai primească și ei o bonificație,  ceva, o mică atenție. Nu aveau nici o jenă în a fi răi, nedrepți cu cei mici, după cum li se părea firesc să fie slugarnici, lingușitori, pupători în cur față de șefi!

Pentru mine, acele săptămâni au fost de coșmar și m-au convins definitiv că locul meu nu este acolo ci undeva, cât mai departe de ei!

Care este rostul acestei povestiri???

Așa, să mă dau mare că am prins și vremurile  acelea, dar și pentru a vă arată că lucrurile nu se schimbă ci doar se transformă, pe ici…, pe colea…, nici măcar în punctele esențiale. Metehnele oamenilor sunt aceleași, ele ramand  indiferent de epoca socială în care se învârt,  reptilele nefiind o specie pe cale de dispariție,  înmulțirea lor făcându-se   destul de ușor, indiferent de condiții, mai ales la căldură si mocirlă.

 

No Comments
Post a Comment